Chiar dacă formula nu se regăseşte ca atare în textul lui Noica, ea exprimă fidel ideile acestuia: „satul ştia să tragă în cuprinsul său toate celelalte feluri omeneşti de a integra lumea"), concluzia astfel formulată de Emil Cernea în ultimul pasaj al sintezei din anul 2008 deschide calea înţelegerii perioadei de un secol şi jumătate dintre instaurarea regimului fanariot şi intrarea în vigoare a codurilor care dau expresie deplină dreptului român modern în timpul domniei lui Alexandru loan Cuza. Pe urmele lui Cernea, profesorul Aurel-Jean Andrei, titular al cursurilor de Istoria statului român şi a dreptului românesc şi de Drept roman la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, înfăţişează în volumul de faţă de manieră succintă reperele istorice ale procesului la capătul căruia obştea ca formă de viaţă comunitară specific românească şi Legea ţării înţeleasă ca „dreptul neamului românesc" (A.-J. Fără a fi neglijate în contexte precum programele Revoluţiilor de la 1821 şi 1848, „ideile iluministe cu privire la drepturile naturale ale omului, contractul social, libertăţile fundamentale şi egalitatea între oameni" (p. 54) nu sunt totuşi evidenţiate de o manieră sugerând înscrierea profesorului Andrei printre urmaşii spirituali ai lui Eugen Lovinescu, iar capitolul care deschide lucrarea şi care priveşte „Formarea relaţiilor de producţie de tip capitalist în Muntenia şi Moldova şi specificul capitalismului românesc" (p. 11-42), acoperind perioada scursă până în 1918, sugerează mai degrabă o afinitate profundă a autorului cu abordarea dezvoltată de Ştefan Zeletin în Burghezia română (1925) şi în studiile din volumul purtând titlul Neoliberalismul (1927). Aşa cum analizele mai atente ale ideilor spengleriene au invalidat această interpretare fatalistă, nu este exclus ca şi reluarea dezbaterii în jurul construcţiei modernităţii politico-juridice româneşti să conducă la rezultate similare. încercând în cele ce urmează o schiţă cât se poate de sumară şi incompletă a ceea ce ar putea constitui un program colectiv de studiu al istoriei (gândirii) politicojuridice româneşti inspirat de prezenta lucrare, vom porni de la teza lui Emil Cernea citată la începutul acestei recenzii observând că ea se înţelege pe sine totodată şi ca răspuns polemic dat unei linii de gândire prin care „se neagă unitatea vechiului drept românesc" în materia instituţiilor de drept privat, precum şi relevanţa Legii ţării pentru instituţiile dreptului public, a cărui dezvoltare în cadrul Legii ţării, scrie tot Emil Cernea, „este contestată în mod absurd de către Val. Cititorul care va urma trimiterea lui Cernea la locul indicat de acesta din urmă nu numai că nu va găsi formulările astfel citate, ci, parcurgând întregul studiu şi extinzând eventual cercetarea şi la alte lucrări ale lui Valentin A. Georgescu, va dobândi serioase îndoieli cât priveşte întemeierea reproşului formulat în termeni atât de categorici, iar consecinţele opoziţiei fundamentale create de Cernea între Valentin Al.