Pornind de la ideea unui demers cumulativ, Cosmina-Maria Berindei compară imaginarul cu un „muzeu etnografic ce se compune din obiecte care au, fiecare în parte, o poveste: au fost confecţionate de către un meşter, au avut unul sau mai mulţi proprietari şi au cunoscut un traseu propriu, înainte de a deveni obiecte de inventar.Iadul este locul în care îşi vor petrece eternitatea cei care nu fac parte din universul social al comunităţii, fiind vinovaţi de practici amendate de către aceasta.CosminaMaria Berindei apreciază că „îngăduinţa nemăsurată privitoare la posibilitatea omului de a avea un destin postum fericit nu vine (...) dintr-o atitudine identică cu aceea care se articulează în modernitatea noastră, în care iadul aproape că a dispărut din imaginar" (p. 351), ci din faptul că, bazându-se pe o religiozitate arhaică, imaginarul culturii tradiţionale româneşti nu conţine ideea judecăţii morale prin care să fie legitimat accesul la un destin fericit.Sunt reprezentări iconografice ale temelor enumerate mai sus, realizare pe pereţii unor biserici din România: biserica de lemn din Şurdeşti (MM), biserica de lemn din Ieud-Deal (MM), Biserica reformată din Mungeni (HR), Mănăstirea Voroneţ (SV), biserica de lemn din Fereşti (MM), Mănăstirea Humor (SV), biserica de lemn din Pojori-Cema (VL), biserica din Fârtăţeşti (VL), Biserica din Dozeşti (VL), Mănăstirea Hurezi (VL) şi alte câteva.